N-am fost mereu asa cum ar fi trebuit, nici macar acum nu stiu cum as putea fi cel mai bun pentru ei si de multe ori imi maschez material ceea ce nu pot oferi spiritual pentru ca nu stiu cum, inca mai invat. Invat odata cu ei sa fiu om, sa fiu tata, sa ma fac inteles, sa accept, sa plang cand doare, sa ma tratez cu rabdare de efectul timpului pierdut in tot ce ma tine departe de realitatea care conteaza. N-am facut nimic in viata asta, nimeni nu-si va aminti numele meu cand nu voi mai fi, dar am zamislit un gand etern in existenta copiilor mei ajunsi detinatori de soarta nebanuita; nu poti culege decat ceea ce semeni. Ma las pe mine undeva in randul din spate si-i ajut pe ei sa-si semene credinta in fericire, talentul de a rade contagios si dragostea fata de cei care profund le seamana pentru ca sunt oameni. Ce iubesc eu? Iubesc pana si amintirea voastra cand nu va simt, mirosul imbibat in speranta unde capul vi se odihneste naiv intre umerii ingusti, ador efectul imbratisarii voastre care desi nu cuprinde toata prabusirea, imi lipeste colturile rupte ale vietii in speranta zilei de maine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu