Ne intalneam zilnic... Ochii sai albastri, erau atat de senini. Nu mi era teama. Nu imi putea fi. Eu am facut prima pasul. M am aplecat, si i-am mangaiat usor ceafa. M-a adulmecat si s-a lasat alintata. De atunci, eram prietene bune. Ma vedea de la distanta, alergand spre mine voioasa. Stia ca o asteapta pachetelul meu pentru servici. Atingea cu labuta rucsacul meu, asteptand cuminte pana ii asezam hrana jos. Au trecut luni. Draga mea a facut catelusi. Patru. Se marise si doza de hrana. Trecusem pe "crantanele". Au crescut dragalasii. Doream sa ii iau acasa, pe toti 5. Insa, ii aveam pe ai mei. I-am indragit. Ma conduceau pana in fata institutiei unde lucram, iar seara, imi tineau companie pana la culcusul lor de sub tevile de incalzire. Prima oara a disparut Negrutul. Ii botezasem. Era negru, cu varful coditei alb. Avea ochii albastri ai mamei. Era preferatul meu. Apoi deodata, nu a mai ramas niciunul. Ii cauta, fara sens, peste tot. Tristetea ei, atunci cand isi lasa capul in mainile mele ma termina... I-am adus in continuare mancare. Nu se atingea de ea. Slabise. Ieri, azi, nu mai este nici ea. S-a stins pe undeva, de dor. Uneori urasc sa spun ca trebuie sa fii javra sa poti supravietui printre caini.