La greci, dupa cum a aratat Platon in Timayos, fiinta in transa, atinsa nebuneste de divinatie, reveleaza printr-o balbaiala, care nu este cuvant, secretul pe care profetii, preoti sau poeti, poeti-preoti, vor fi insarcinati sa-l interpreteze, adica sa-l inalte pana la limbajul omenesc. In lumea biblica, Pitia si interpretul nu sunt distincti: profetul lui Israel ii reuneste pe cei doi intr-o singura fiinta. Ceea ce inseamna ca divinatia greaca nu este inca deloc cuvant. ea este un zgomot originar, pe care numai omul neposedat de ea, in stare de intelegere si de masura, il poate traduce in cuvant si ritm. In lumea biblica, cel atins de spirit graieste de indata un adevarat cuvant originar, dar implinit, ritmic riguros, chiar daca este asaltat de violenta momentului. Profetia nu este numai un cuvant viitor. Este o dimensiune a cuvantului, care il angajeaza in raporturi cu timpul mult mai importante decat simpla descoperire a unor evenimente ce se vor petrece. A prevedea si a anunta vreun viitor este putin lucru, daca acest viitor se situeaza in cursul obisnuit al duratei si isi gaseste expresia in regularitatea limbajului. dar cuvantul profetic anunta un viitor imposibil sau face din viitorul anuntat si pentru ca il anunta ceva imposibil, care nu s-ar putea trai si care trebuie sa rastoarne datele sigure ale existentei. Atunci cand cuvantul devine profetic, nu viitorul este dat, ci prezentul este retras si orice posibilitate a unei prezente ferme, stabile si durabile. Este din nou ca si desertul, si cuvantul este si el desertic, aceasta voce care are nevoie de pustiu ca sa strige si care necontenit trezeste in noi spaima, asteptarea si amintirea pustiului. Cuvantul profetic este un cuvant ratacitor care se intoarce la exigenta originara, printr-o miscare opunandu-se oricarei lentori, oricarei fixari sau inradacinari care ar fi repaus. Maurice Blanchot - Le Livre à venir, 1959