La Durau, povestile mele au prins viata. Am gasit acolo un peisaj de vis (ca sa nu zic de poveste). Am ramas muta cand am vazut muntii, lacul Bicaz, atatia brazi, atata verde si atata cer la un loc. Desigur, a contat si faptul ca eram in tabara. Da, ati citit bine. Am fost in tabara Tara lui Andrei, organizata de Petrom. Si, cum sa va zic eu, Tara lui Andrei este un Neverland la puterea a zecea. Au fost acolo o suta de copii minunati, creativi, care au facut lucruri pe care eu nici nu visam sa le fac intr-o tabara la varsta lor: au modelat din lut, s-au dat cu tiroliana, cu rapelul, au invatat sa scrie stiri si sa filmeze... Am dat si eu in mintea lor, ca nu m-a oprit nimeni. Ce mai, a fost o poveste de vis, in care eu am respirat in pauze si am adormit zambind. Si asta nu este totul: am avut ocazia sa zic o poveste-poveste. Sigur, n-a iesit decat un Vrajitor din Oz in varianta prescurtata, fara trei sferturi din desfasurarea actiunii, dar asta nu a contat. Am devenit nostalgica la plecare. Cand i-am vazut pe aia mici ca mai aveau putin si plangeau, ca isi lasau mesaje pe tricouri si isi completau in oracole, am retrait o poveste veche. Si, ca orice tabara care se respecta, s-a incheiat cu povestea unor prietenii pe cinste. Acum, ca v-am... povestit destule, sa trecem la subiect: mergeti neaparat la Durau! Si luati cu voi pe cineva care stie sa va faca sa zambiti si stie multe povesti.